Cei de pe urmă...: 24.04.2011

Familia Marius Marin

În urma unei vizite la o grupă din cartierul Giuleşti am găsit o familie cu trei copii minori care fusese evacuată chiar în acea zi. Lucrurile lor erau în stradă, în zăpadă, iar soţii, împreună cu copiii (Alexandru - 14 ani, Gabriel – 7ani, Cristian – 1 an şi 2 luni) tremurau de frig, şi erau înfometaţi, iar cel mai mic plângea continuu şi nu ştiam de ce. I-am adus la barăcile din strada Fabricii, unde, după ce li s-a oferit ceva de mâncare, cel mic a fost cel mai linistit şi l-a luat somnul. Am luat legătura cu pastorul George Uba care ne-a ajutat să luăm lucrurile din stradă şi să le aducem la baracă. Acest cadru le permite acum să îşi caute locuri de muncă pentru acoperirea necesităţilor copiilor. Noi le vom oferi sprijin moral şi material cât timp va fi nevoie, în măsura posibilităţilor noastre reduse.

Această familie a fost vizitată şi susţinută săptămânal. În urma unei discuţii în care i-am spus că nu mai putem să-l susţinem şi că trebuie ca el ori soţia să caute cât mai curand un loc de muncă. Am mers cu soţia lui care şi-a depus CV-ul la mai multe firme însă fară succes. Apoi el a luat legătura cu câţiva prieteni ai lui şi i-au găsit un loc de muncă în construcţii. În momentul de faţă el îşi acoperă nevoile de bază ale familiei sale. Noi le vom oferi sprijin moral şi material cât timp va fi nevoie, în măsura posibilităţilor noastre reduse.

Copiii lui Marin Marius

Operaţie reuşită

Într-una din vizitele săptămânle la barăcile de lângă Cora Lujerului (20.03.2011), ascultând necazurile şi problemele lor, am cunoscut o fetiţă de şapte ani, fără tată de la trei luni, care avea buricul nevindecat. În plus avea o mică infecţie şi sângera din când în când. Mama trebuia să o cureţe zilnic. Am intrebat care e cauza acestei situaţii şi nu a ştiut ce să îmi spună în afară de faptul că a fost cu ea la medic cu ani în urmă şi nu i s-a dat atenţie.

Buricul nevindecat

Fetiţa în cauză, mama şi sora

Atunci am hotărât o zi să mergem împreună cu fetiţa la medic unde a şi programat-o pentru operaţie. În câteva zile fetiţa a suferit intervenţia chirurgicală (de o oră şi jumătate) care s-a terminat cu bine. A trebuit să facem rost de bani pentru a plăti spitalizarea mamei (75 lei – de la două doamne cărora le-am prezentat acest caz) şi în fiecare zi i-am dus alimente (în valoare totală de 200 lei – de la colegii de echipă Gabi şi Irina care au venit personal). Săptămânal vizitez această mamă şi ocazional o ajutăm cu alimente (fetiţa urmează un regim alimentar).

Îi mulţumim lui Dumnezeu că mama şi fetiţa au trecut cu bine peste această problem pentru care mama nu mai avea nicio speranţă.

Familia de la Plătăreşti, ep. 1

Cu câteva zile înainte de Paşti (2011) am cunoscut, nu întâmplător, familia de la Plătăreşti care este formată din opt copii dintre care cel mai mic este adoptat. Tatăl are mai multe probleme de sănătate: cancer, epilepsie avansată şi o boală de plamâni. Mama a suferit o semipareză dreapta acum doi ani. Copilul cel mare, Marian, are o problemă cu genunchii, care nu ii conferă stabilitate în mers. Al doilea băiat are diabet pe sistem nervos iar al treilea băiat a cazut într-o groapă cand era mic şi a rămas cu o deplasare de bazin şi cu o problemă la piciorul drept. Al patrulea copil, o fetiţă de 14 ani, are o problemă cu scalpul, o porţiune fiind fără păr. Cu toţii trăiesc dintr-o pensie pe caz de boală de 350 lei a tatălui plus o alocaţie de 200 lei (total 550 de lei lunar).

Tatăl are nevoie de medicamente lunar dar, datorită lipsei banilor, preferă sa aloce puţinul pe care îl are pentru alimente.

Cum am aflat de ei: o persoană din barăcile de la Cora (despre care o să vorbesc într-un alt post) mi-a povestit despre acest caz, după care am luat imediat legătura telefonic cu familia în cauză şi i-am intrebat care este cea mai stringentă nevoie a lor. Mi-au spus ca au nevoie de îmbrăcăminte, deoarece copiii care merg la şcoală nu au cu ce să se îmbrace iar celilaţi copii râd de ei.

Le-am spus ca în următoarea zi să vină în Bucureşti pentru că am şapte saci de îmbrăcăminte pentru ei. A venit Marian împreună cu mama lui şi au luat patru saci de îmbrăcăminte. Am aflat şi alte detalii despre situaţia lor şi am aflat că de Paşti nu au nimic de pus pe masă. Le-am dat bani de drum (20 lei) si au plecat acasă. În următoarea zi, la Shema (o cameră închiriată de o instituţie religioasă aflată în incinta Sema-Parc pentru diferite întâlniri în scopuri spirituale şi umanitare) discutam împreună cu colegul meu Iulian despre acest caz. In acest timp, un prieten a trecut pe acolo şi i-am prezentat cazul. S-a oferit să ajute cu 100 lei familia respectivă. I-am sunat imediat iar în următoarea zi au venit în Bucureşti unde le-am cumpărat alimente în valoare de 125 lei, le-am facut rost de trei saci de îmbrăcăminte de la un magazin second-hand (care săptămânal îmi oferă gratuit în jur de 15 saci de îmbrăcăminte pentru cazuri) si le-am dat 20 lei pentru transport. Mama a început să plângă pentru că până atunci nu îi ajutase nimeni. Când soţul era sănătos muncea şi aveau de toate dar când s-a îmbolnăvit s-au trezit deodată în mijlocul multor probleme.
După Paşti, tot gândindu-mă la această familie şi la nevoile lor am sunat la un prieten drag pe care îl cunoscusem cu trei săptămâni înainte. Ştiind că are o situaţie financiară mai bună, m-am gândit că ne poate ajuta cu ce va dori – alimente sau bani. L-am sunat şi i-am prezentat cazul. Nu a ezitat, ba chiar s-a oferit să ne ducă cu masina personală pe noi şi cumpărăturile făcute de dumnealui la acea familie. Cumpărăturile au fost în valoare de 400 lei iar 100 de lei i-a donat pentru nevoile familiei.

Când am ajuns împreună cu colegii mei (Emil, Gabi şi Iulian) la poarta aceste familii şi am observat casa sărăcăciasă care le-a fost oferită de primărie, păstrată însă în curăţenie, ne-am dat seama că oamenii aceştia merită tot efortul şi atenţia noastră. Tatăl a început să plângă când ne-a văzut, ne-a invitat înăuntru, am discutat cu fiecare în parte. La urmă ne-am rugat cu toţii şi i-am încredinţat lui Dumnezeu problemele care cu siguranţă că le va rezolva în modul cel mai protrivit hotărât de El. După o oră şi jumătate ne-am despărţit cu bucuria că am putut fi de folos şi ca Dumnezeu ne-a ales să aducem o binecuvântare pentru acestă familie şi o încurajare prin faptul că, aşa cum ei au spus, mai sunt oameni cărora le pasă de cei din jur.

Îndemnul pe care îl simţim este să putem să cumpărăm medicamentele tatălui şi să abordăm problemele medicale ale copiilor, rând pe rând, şi ocazional să le mai aducem alimente şi îmbrăcăminte.

La despărţire au rămas cu lacrimi în ochi şi cu rugămintea să îi mai vizităm chiar daca nu le mai ducem nimic.