Încăpăţânat... ca o măgăriţă!

      Am acasă la țară, în Mihăieşti Olt, o măgăriță frumoasă şi paroasă de abia i se văd ochii. Să vă spun ce pățanie am tras cu ea. O legaseră părinții mei de un gard cu un lanț. Ea a încercat cumva să plece şi fortând lanțul acesta i-a străpuns piela gâtului. Având părul bogat părinții mei nu au observat şi a ramas aşa o săptămână. Am primit un telefon în care mi-au spus că măgărița nu mai manâncă şi e foarte tristă. Când am venit la ea am văzut care era problema. Am tuns-o pe unde era lanțul intrat în piele, şi la un moment dat i-am smuls lanțul din gât. Am spălat şi am curățat rana însă măgarii au un microb în păr care a pătruns în sânge şi a facut-o să anchilozeze şi să se usuce pe picioare. Foarte mulți măgari au murit din cauza asta. Nu putea să mai meargă. M-am rugat lui Dumnezeu şi i-am spus în gândul meu că e măgarul meu la care țin, posibilitate să mai cumpăr altul nu mai am, dar El are putere să rezolve această problemă, totul fiind în mâna Sa. Când măgărița cădea, nu putea să se mai ridice, şi mă duceam de fiecare dată să o ridic. În mod normal nu o puteau ridica doi oameni zdraveni, fiind grasă. Dar din cauza bolii slabise în asa hal că o ridicam doar cu o mână ţinând-o de păr.Se topise de tot. Toti îmi spuneau că moare, iar eu le spuneam că nu cred aşa ceva. O consăteancă, sora Paula, îmi tot spunea: “Nicio măgareață nu a trăit cu aşa ceva” amintindu-mi de măgărițe moarte are unui sau altuia, dar eu îi spuneam “Măgăreața mea va trăi!”. Mă duceam şi-i aduceam lucernă de pe câmp şi-i băgam în gură. Abia sugea zeama din lucerna proaspătă. Apa o bea printre dinți că nu putea să mai deschidă gura. Aşa s-a chinuit trei săptămâni. După aceasta a început cu greu să-şi descleşteze dinții şi să rupă câte un fir de iarbă să-l mănânce, deşi de multe ori o arunca iarba pentru ca nu putea să o înghită. Dar încet-încet şi-a revenit. Când a auzit sora Paula nu i-a venit să creadă.

       La câteva luni s-a întâmplat aceeaşi problemă cu măgarul ei. Ea a vorbit să-l vândă unor oameni care urmau să-l ducă la abator. A primit vreo 30 lei de la ei, urmând ca aceştia să vină seara. M-am dus în vizită pe la ea chiar în acea zi şi mi-a spus că în aeastă seară îl dă pentru că n-o să-si mai revină. Eu i-am răspuns: “Ştii că măgărița mea şi-a revenit? Să ştii că şi măgarul dumitale îşi va reveni”. Ea: “E... nu cred!” la care i-am replicat. “O să vezi! Hai să ne rugăm!” Ne-am dus lângă gard, ne-am aşezat lângă măgar, ne-am rugat. Şi i-am spus ca în fiecare dimineată şi ori de câte ori are ocazia să se roage pentru el”. Ea încă era nehotărâtă văzând că vine seara si trebuiau să sosească oamenii să-l ia. I-am spus să le dea banii înapoi la oameni şi mi-a răspuns: “Dar dacă moare în curte?” . I-am spus încă o dată să le dea banii înapoi că măgarul nu va muri. A dat în final banii înapoi. A făut cum am sfătuit-o şi în final nu a murit nici măgăgarul ei. Cand a vazut aceasta a spus peste tot minunea carece s-a întâmplat. Lumea nu prea o credea, cum să trăiască un măgar după ce a pățit aşa ceva ? Spunea ca nu se poate aşa ceva, trebuie să-i faci tratament care costă destul de mult, iar ea nici nu avea atâția bani.

      De atunci pe Dorina mea o las să facă ce vrea ea, să mănânce ce vrea. Îi dau drumul pe stradă şi fuge, aleargă, câte o oră, două sau trei, fără să ştiu unde e. Apoi îi iau urma întrebând de ea pe oameni, o găsesc şi doar o strig: “Dorina!” şi vine fuga la mine, mai funge, mai sare în sus, se gudură, apoi se apropie ca să-i pun căpăstrul pe cap. Prin curte se joacă, când i se face sete vine să-i dau apă apoi fuge iar la joacă, ca un copil. Şi nu ascultă pe nimeni în afară de mine, iar eu vorbesc cu ea ca şi cu un om în timp ce ea ascultă atent. Nu că ar înțelege ceva, dar ceva ne uneste dincolo de barierele fizice sau de limbaj.

Măgăriţa mea, Dorina