Schimbarea la față... şi nu numai

      Uitasem să vă spun ceva în legătura cu nea Ion al meu. Seara, înainte să ajungă la mine, moșul meu a fost adus de acea persoană la biserică pentru a mi-l prezenta. Din cauză ca mirosea greu și arăta foarte neîngrijit (un păr lung și o barbă și mai lungă) nu stătea nimeni prin preajma lui. M-am gândit la ce ar fi făcut Domnul Isus în această situție, ceea ce mi-a dat putere să mă așez lângă el şi să rezist eroic. I-am spus că o să-l iau acasă la mine și s-a bucurat cu lacrimi în ochi. Le-am spus celor de acolo că a doua zi (sâmbătă dimineața) o să-l aduc la costum. Nimeni nu m-a crezut.

      Dimineața, după ce nea Ion s-a trezit l-am îmbrăcat la costum cu haine pe care le aveam sau le-am primit și l-am adus la biserică curat, îngrijit. Vreau să vă spun că nu l-a recunoscut nimeni. Nici persoana care mi-l adusese nu l-a recunoscut. Era un alt om... (Îmi pare rău că nu i-am facut o poză înainte şi una după. Aşa că mă bazez deocamdată doar pe imaginaţia voastră).

      Am vorbit astăzi cu o colegă şi va veni mâine, marţi, să-l viziteze pe nea Ion şi să vedem ce putem face din punct de vedere medical. Am vorbit cu Valerica Mârzac să găsească o persoană calificată pentru consiliere psihologică având în vedere necazurile prin care a trecut bătrânul.

      În rest este bine, începe să mănânce (la început nu putea mânca mai mult de 2 felii de pâine din cauză că nu mai era obişnuit cu cantitatea normală de mâncare) și se bucură de noul său cămin.

      Am fost plecat o saptamană acasă în Mihăieşti pentru a reyolva nişte probleme. Moşul meu s-a descurcat între timp doar că abia aşteptam să ajung la el să văd ce mai face. L-am găsit nebărbierit şi m-am gândit să vă dau o mică idee despre schimbarea la faţă.

Înainte:

După:



Bucuria dăruirii - sau ce nevoi mai sunt

      Pentru că nu e normal ca o bucurie să o ţinem ascunsă, încerc să-i implic pe cei care doresc în acest lanţ al dăruirii oferindu-le posibilitatea să se implice. Zice undeva: mai fericit e cel care dă decât cel care primește. Cine nu crede, să verifice! Dau și ocazia pentru a face asta, prezentând mai jos câteva din nevoile curente (o să vă țin la curent cu rezolvarea lor):

      1. Frigider – având în vedere că trebuie să gătesc mai mult – pentru mine şi pentru cei doi bătrâni, mi-ar fi de folos un frigider, să pot să păstrez alimentele.

      2. Aragaz cu cuptor sau cuptor electric – din aceleaşi motive menționate mai sus.

      3. Oale, tacâmuri – în general sâmbăta vin diverse persoane (printre care şi familia de la Plătăreşti). Le gătesc şi mâncăm cu toții. Deocamdată mâncăm în picioare că nu avem scaune şi dacă suntem prea mulți mâncăm pe rând că nu avem loc şi nici destule tacâmuri. Pentru gătit am folosit o oală primită împrumut de la gazda la care stau şi tot de la dânsa am şi tacâmurile.

     4. Saltele sau paturi de o persoană – pentru bătranul care stă cu mine şi pentru alții care vor mai veni.

      5. Jucării pentru copii – având în vedere că intenționez să aduc şi copii pentru consiliere.

      6. O sobă mai bună – iarna cred că va fi dificil aici, deoarece podeaua de ciment este foarte rece şi soba curentă cu gaz abia se încălzeşte.

      7. Un calculator – având în vedere că ținem legătura online mi-ar prinde bine un calculator – am deja un monitor aici de-al gazdei. Activitatea mea online este momentan la mâna a doua deocamdată în sensul că un prieten se ocupă de acest lucru. Singura cale de comunicare prin internet este limitată la un telefon cu cartelă pe care am activat internetul câte 30 zile când am credit şi îl folosesc pentru a trimite si a primi mailuri. Un calculator e util și la cautarea diverselor informații utile pentru problemele oamenilor și de asemenea pentru afișarea versurilor și a melodiei atunci când ne întâlnim să cântăm. În plus gazda are internet şi ar fi uşor să mă conectez.

      În cazul în care doriți să mă contactați în legătura cu cele de mai sus și nu numai, puteti sa o faceți la numerele: 0734187729 (vodafone), 0765017961 (cosmote).

Mama familiei de la Plătărești servind la masă

Supa de pui

Mâncând împreună în picioare

Mâncând împreună în picioare

Cântând cu toții după masă
(versurile le-am afișat cu ajutorul  laptopului unui prieten)

Un bătrân, doi bătrâni...

      Nu am apucat să vă spun că acum ceva mai mult de o săptămână, în curtea unde stau în gazdă, am întâlnit un bătrânel în vârstă de aproximativ 65 ani care are amândouă picioarele amputate mai sus de genunchi. Este singur de peste 30 de ani, are o pensie modestă din care plăteşte şi chirie şi întreținere. A doua zi după ce am aflat de el m-am dus la el cu o farfurie cu un sos cu cuburi de soia pe care tocmai îl făcusem. A mâncat cu plăcere şi m-a întrebat de unde am cupărat un sos aşa bun pentru că, deşi el nu mănâncă sosuri și ține un regim, aceasta i-a plăcut în mod deosebit. I-am spus că l-am gătit chair eu. S-a mirat şi m-a rugat să-i mai aduc când mai fac.

      Azi am gătit nişte mazăre cu soia şi nişte ridichii, ceapă, pateuri (acestea fiind primite de la o persoană din biserică) şi am mâncat împreună cu bătrânul nea Ion de care v-am spus mai mai înainte că l-am luat la mine acasă fiindcă nu avea unde sta. M-am gândit apoi la bătrânelul pe care l-am întâlnit şi care stă în aceeaşi curte şi m-am dus la el cu o farfurie cu brânză, ouă, ridihii, ceapă, 2 felii de pateu, 2 felii de pâine cu salată de vinete. S-a bucurat mult de tot de acest lucru pentru că nu mâncase de ieri de la ora 14. Mi-a cerut un leu pentru o pâine pentru că nu mai avea nimic, însă i-am adus o pâine de la mine pentru că bani nu mai aveam nici eu.
      V-am spus într-o postare anterioară că odată cu venirea lui nea Ion m-am gândit serios să fac în cămăruța în care stau un mic adăpost sau cantină pentru bătrâni. Vad că lucrul acesta deja se realizează de la sine. Mulțumesc astfel celor din biserică (şi nu numai) care, auzind de acest caz, au sunat şi mi-au oferit alimente pentru cei pe care îi am în grijă mine şi pentru mine.
      O să încerc acum să-i fac o poză cu telefonul să vi-l arăt pe nea Ion în carne şi oase... virtuale.

      Revin. Am reusit să fac poza, să creez mailul ca să îl trimit lui Iulian să o pună pe blog. Doar că pur și simplu nu pleacă mailul - deși se chinuie. Probabil că îmi scapă ceva. Ar fi prima poză pe care o trimit pe mail.

Pe strada Fabricii...

      În spatele complexului Sema Parc, pe strada Fabricii există nişte barăci în care locuiesc şaisprezece familii de rromi cu douăzeci şi sapte de copii. Ei au lucrat la ADP dar odată cu criza şi-au pierdut locul de muncă. Primăria le-a permis să locuiască în acel imobil dezafectat (care a rămas în urma unui incediu) şi speră să nu fie daţi afară. Ştiam de aceşti oameni de vreo doi ani şi la un moment dat am ales să stau în mijlocul lor, să mă integrez printre ei (eu fiind la rândul meu ţigan romanizat) şi să încerc să îi ajut în dificultăţile pe care le au. Condiţiile de acolo erau foarte precare asftel că de mai multe ori am fost gata să plec – nu exista apă curentă în afară de o cismea comună undeva în apropierea barăcilor, nu există gaze (se folosesc ori aragaze butelii ori sobe cu lemne), acoperişul era neeficient deoarece când ploua mai mult se umplea de apă pe jos, existau şobolani – într-o ocazie fiind chiar muşcat de unul. Fiind un om care pun preţ pe sfaturile înţelepte din Biblie am încercat să le dau şi lor din această comoară facând lecturi cu ei. Mulţi erau încântaţi să le citesc din această Carte, pentru că nimeni înainte nu le deschisese această uşă. Cu atât mai mult cu cât o bună parte din ei nu stiu să scrie şi să citească.

      Problema băieţelului Iosif

      Într-una din zilele în care vroiam să plec datorită condiţiilor precare de acolo am întâlnit în curte pe Laurenţiu şi Carmen, părinţii lui Iosif, în vârstă de 2 ani şi jumătate care era purtat într-un cărucior datorită faptului ca nu putea să meargă. Întrebând despre situaţia lui mi-au spus că suferea de o boală rară, epidermoliză buloasă, care se manifestă prin erupţii veziculare pe piele şi mucoase şi că nu există niciun tratament. Fuseseră şi în Spania pentru a gasi o soluţie însă fară succes. Am anulat plecarea şi, din experienţa pe care o am, le-am spus că Dumnezeu va avea grijă de situaţia băiatului dacă şi ei vor avea această încredere. m făcut apoi rost de nişte alifii din plante medicinale de la niste persoane binevoitoare dintr-o biserică cărora le-am prezentat situaţia şi, în decurs de câteva luni, starea copilului s-a ameliorat considerabil. Acum aleargă şi este foarte vioi, spre bucuria părinţilor. El are nevoie constant de haine curate, de o igienă sporită (condiţiile fiind precare aşa cum am mai spus), analize medicale şi sfaturi utile pentru îmbunătăţirea situaţiei copilului.

micuțul Iosif

urme ale bolii lui Iosif

familia lui Iosif

      Multe lucruri frumoase s-au petrecut aici în mijlocul lor. Sunt oameni muncitori, astfel că, în ciuda faptului ca au ramas fără serviciu, îşi câstigă traiul cautând fiare, de multe ori spărgând blocuri de beton toată ziua pentru a scoate din ele bucăţi de fier pe care să le vândă să-şi poată lua ceva de mâncare pentru copii. Deşi traiul este greu împart tot ce au între ei, sunt oameni de cuvânt, se ajută unii pe alţii, lucru care i-a facut să treacă peste multe momente grele. Când cineva a avut un necaz şi a ajuns să fie internat la spital au plecat cu toţii si au stat zi şi noapte cel bolnav, dormind noaptea în curtea spitalului până când pacientul a revenit sănătos preintre ei. Consider că unitatea lor e o lecţie pentru noi.

      Alfabetizarea

      Deoarece cei mai multi copii (şi nu numai copii) nu ştiau să scrie şi să citească am început nişte cursuri de alfabetizare împreună cu doi prieteni, Gabi şi Iulian, unul ţinând lecţii cu cei mari iar celalat cu cei mici. Copiii au învăţat o parte din alfabet, unii se descurcă mai bine, alţii merg mai greu. Problema e că nu există un spatiu adecvat pentru aceste cursuri: camera este foarte slab iluminată, îar cand stau contra luminii (ceea ce se întâmplă des) umbrele fac un întuneric supărator pe foaia de scris. Nu există banci, de multe ori nici scaune suficiente şi nici o masă potrivită. De multe ori copiii au stat în picioare în jurul unei mese improvizate. Cei mari scriau ori pe frigider, ori pe pat, ori pe genunchi. Copiilor le e drag şi abia ne aşteptă să venim să facem lecţii. Unii au termiat două caiete dictando cu litere şi cuvinte. Facem aceste lecţii o dată pe săptămână din lipsa timpului celor doi prieteni (Gabi fiind profesor de istorie iar Iulian e cu calculatoarele). Bucuria pe care o au copiii şi parinţii lor atunci când ne văd venind acolo pentru ei este fără preţ. Sperăm să amenajăm o cameră unde alfabetizarea să poată avea loc în condiţii bune.

Grupa celor mari (în spate) și a celor mici (în față)

În lispa unei mese e bun și frigiderul

O parte din copii

Florin, în picioare la masa de scris

Cum au pierdut străzile un bătrân...

      Cineva din biserică mi-a facut ieri cunoştinţă cu un bătrânel care nu avea unde să stea în afară de străzile oraşului. Mi s-a făcut milă de el şi l-am luat în camera unde stau cu chirie. Am mers cu el la Valerica Mârzac care mi-a dat pentru el haine pentru a schimba tot ce avea pe el; mi-a dat foarfecă să-l tund si pieptăn, fes ca să-i pun în cap după ce îi fac baie, prosop, pijamale şi o plapumă ca să îl pot culca pe ea; mi-a mai dat şi două bonuri de masă pentru a-i lua câte ceva de mâncare. Când am ajuns acasă l-am spălat într-un lighean (că nu am baie) pe care o să i-l las lui urmând să-mi găsesc eu altul, l-am tuns (deşi el s-a plâns că are păduchi), l-am schimbat cu haine noi şi le-am aruncat pe cele vechi ale lui. Mi-a fost greu datorită mirosului de la rănile pe care le are la picioare. Labele picioarelor sunt tăiate la jumătate din cauză că degeraseră şi acum încă sunt infectate. Va trebui să ajung şi la doctor cu el. L-am schimbat în pijamale albe, curate şi acum doarme liniştit şi sforăie nevoie mare, aproape că mă întrece şi pe mine. Vreau să-i găsesc o cameră cu o chirie mică unde să poată sta liniștit. Are şaptezeci de ani si îl cheamă Ion. Mi-au plăcut dintotdeauna bătrânii. Încă de când eram mic, unde vedeam bătrâni mă duceam şi eu pentru că îmi plăcea să ascult întâmplări de viaţă, povestiri, vorbe cu tâlc şi întelepciune. Am avut grijă de mulţi bătrâni, îi bărbieream, îi tundeam, le tăiam unghiile fără altă răsplată în afară de a avea ocazia să stau lângă ei şi să-i ascult cu drag.
      Tocmai mi-a venit ideea să deschid cumva o cantină a bătrânilor (sau săracilor) undeva într-un spaţiu, să poată gusta o masă caldă şi ei.
      Ţinem aproape despre mersul lucrurilor în continuare.

Experienta - La un pas de moarte

        Pe 10 aprilie 2011, la ora 22:30, împreună cu colegul meu Gabi eram în vizită la ultima grupă din seara aceea la barăcile de lângă Cora, pregătindu-ne de plecare. A apărut în uşa Florin, un tânăr de 21 de ani, care ne-a spus că mama lui este bolnavă. Am întrebat ce are şi mi-a spus că acum o oră a vomat sânge şi de-abia şi-a revenit iar acum a luat-o somnul în baracă. L-am invitat să ne rugăm pentru mama lui, după care am vrut să plec acasă. Am simţit însă un îndemn să stau de vorbă cu mama lui. Baiatul nu a vrut dar am insistat. M-am dus la baraca unde era mama lui. Femeia era învelită cu două pături. Am insistat să o trezească să vorbesc cu ea dar el nu a vrut. A venit şi nora femeii şi mi-a zis să o las în pace că abia a luat-o somnul şi nu vrea să o trezească. Am insistat şi, văzând că nu scapă de mine, l-a lăsat pe băiat să o trezească. Acesta a incercat de câteva ori să-şi trezească mama, dar fără success. A încercat să îi sufle pe gură, să îi dea palme, însă nu a reuşit. A scos-o afară din baracă şi a reîncercat să o aducă în stare de conştienţă, de această dată cu succes. Am sunat la salvare şi în patru minute a apărut un echipaj al SMURD (băiatul sunase cu o oră înainte la salvare şi nu venise încă nimeni până atunci). Femeia a fost dusă la Spitalul Municipal unde i s-a spus că a suferit un stop cardio respirator şi că dacă ar mai fi stat două minute în starea de inconştienţă ar fi murit. După tratamentul de urgenţă a fost sfătuită să îşi ia concediu şi nu mai facă efort. Cauza acestui stop cardiorespirator a fost vestea că băiatul ei a fost dat afară de chiar în acea zi. De frică să nu îşi piardă locul de muncă, în dimineaţa acelei zile s-a dus la lucru.

        În urma acestui eveniment soţul ei s-a declarat convins că există un Dumnezeu care nu lasă lucrurile la întâmplare şi căruia îi mulţumeste pentru faptul că soţia lui a fost salvată ca prin minune.

Familia Marius Marin

          În urma unei vizite la o grupă din cartierul Giuleşti am găsit o familie cu trei copii minori care fusese evacuată chiar în acea zi. Lucrurile lor erau în stradă, în zăpadă, iar soţii, împreună cu copiii (Alexandru - 14 ani, Gabriel – 7ani, Cristian – 1 an şi 2 luni) tremurau de frig, şi erau înfometaţi, iar cel mai mic plângea continuu şi nu ştiam de ce. I-am adus la barăcile din strada Fabricii, unde, după ce li s-a oferit ceva de mâncare, cel mic a fost cel mai linistit şi l-a luat somnul. Am luat legătura cu pastorul George Uba care ne-a ajutat să luăm lucrurile din stradă şi să le aducem la baracă. Acest cadru le permite acum să îşi caute locuri de muncă pentru acoperirea necesităţilor copiilor. Noi le vom oferi sprijin moral şi material cât timp va fi nevoie, în măsura posibilităţilor noastre reduse.

         Această familie a fost vizitată şi susţinută săptămânal. În urma unei discuţii în care i-am spus că nu mai putem să-l susţinem şi că trebuie ca el ori soţia să caute cât mai curand un loc de muncă. Am mers cu soţia lui care şi-a depus CV-ul la mai multe firme însă fară succes. Apoi el a luat legătura cu câţiva prieteni ai lui şi i-au găsit un loc de muncă în construcţii. În momentul de faţă el îşi acoperă nevoile de bază ale familiei sale. Noi le vom oferi sprijin moral şi material cât timp va fi nevoie, în măsura posibilităţilor noastre reduse.

Copiii lui Marin Marius