Uba... cu duba

      Reamintesc cazul fetiţei de la Budeşti, Rebeca. Când am mers pentru prima oară la această familie am rămas impresionat de sărăcia în care trăiau în contrast cu caldura cu care ne-au primit. M-am împrietenit foarte repede cu Rebeca. Am discutat cu ea despre lucrurile copilărie, despre natură, despre prietenii ei, despre jocurile împreună cu fraţii ei (aici mi-a spus că nu prea se joacă cu ei din cauza problemei pe care o are – o doare piciorul când se sprijină pe el). Printre altele am aflat ceea ce îşi doreşte cel mai mult: să poată să alerge şi să se joace cu fraţii ei si cu ceilaţi copii din jur. Mi-a mai spus că îşi doreşte mult un televizor. I-am spus că Dumnezeu va avea grijă de picioruşul ei şi că El are pe undeva pregătit şi un televizor. I-am spus să se roage pentru picior şi pentru televizor. I-am promis că o să caut să vedem unde este acest televizor şi că o să i-l aduc. După trei săptămâni am primit un telefon de la o doamnă pe care nu o cunoşteam dar impresionată de cazul lor m-a rugat dacă pot să primesc (gratuit) nişte mobilă pentru ei. I-am spus ca e o mare plăcere şi am fixat ziua în care să o ridic. L-am sunat pe George Uba şi l-am rugat să mă ajute cu duba sa pentru a căra mobila. Am încărcat în maşină: două canapele, două fotolii, două covoare, un birou, un aragaz, o masă, doi saci cu jucării, farfurii şi un televizor, cel pe care i-l promisesem Rebecăi. Am plecat către Budeşti. Plouase foarte mult în dimineaţa aceea, dar având un şofer cu experienţă şi care nu dă uşor înpoi am reuşit să ajungem cu bine în faţa casei lor, în ciuda faptului că maşina rămăsese împotmoliţă si a trebuit împinsă ca sa treacă prin şanţurile cu noroi. Au fost foarte bucuroşi să ne vadă şi ne-au ajutat la descărcat.
      Televizor aveau dar nu erau racordaţi la reţeaua de curent electric. Acum câteva zile cei de le ENEL au venit şi i-au branşat urmând ca zilele acestea să aibă lumină. Însă ne gândim şi aşteptăm sfaturi cu privire la cealaltă dorintă a Rebecăi – să alerge şi să se joace împreună cu fraţii şi cu ceilalţi copii. Dacă aţi avea un copil cu astfel de probleme iar ceilalţi ar sta nepăsători, ce ar fi fost în sufletul dumneavoastră? Mulţimiţi lui Dumnezeu pentru că nu treceţi pe unde trece tatăl Rebecăi care mi-a spus ca de nouă ani este trist şi se gândeşte câţi ani va mai dura această suferinţă. Nu poate să gândească că ar trebui la acel medic şi să-i spună: “taie piciorul fetei mele!” “Cum aş putea face lucrul acesta ?” spunea el.

George Uba descărcând televizorul

Provocarea noroiului

George descărcând aragazul

George, Silviu, eu şi un aragaz

Provocarea intrării înguste

Iarba verde şi noroi

După ieşirea la liman (aici e partea uşoară)

O mână deschisă... la propriu şi la figurat

Un picior sau două picioare... aceasta-i întrebarea!

      Rebeca o fetiță de nouă ani, are patru frați şi trăieşte într-o casă foarte săracă în Budeşti, județ Călăraşi. Are o problemă gravă la picior, ceea ce îi retează toată bucuria copilăriei. Pentru a vă prezenta situația ei vă las să urmăriți clipul de mai jos. Dacă la noi în țară nu se poate rezolva acest caz (fără tăierea piciorului), va fi nevoie de o intervenție în străinătate care să-i permită să aibă ulterior o viață normală, cu două picioare. Este posibil să vă ceream sprijinul în acest caz dacă va fi nevoie.

     Familia stă pe întuneric deoarece încă nu sunt racordați la rețeaua de energie. Am găsit deja o persoană binevoitoare care să plătească jumătate din taxa de 1000 lei pentru racordarea la energia electrică, urmând ca tatăl să acopere cealată jumătate a sumei. Ba mai mult, persoana respectivă s-a oferit să acorde şi sprijin privind renovarea casei. Însă va fi nevoie şi de refacerea acoperişului, acesta fiind deteriorat, ceea ce ar necesita şi alte surse de sprijin - cine doreşte, este aşteptat.

      Vă ținem la curent pe măsură ce apar noutați în acest caz. 

      (linkul de youtube este: http://www.youtube.com/watch?v=Z8_qZbIAli4 )

Se amână operația lui Edi

      În urma controlului medical pentru care a fost programat, doctorul a decis că operația lui Edi se va amâna pentru câteva luni pentru ca futunul încă permite aceasta şi pentru ca să i se rărească la 2 ani aceste intervenții chirurgicale.
      Le-am dat bani de drum (40 lei) şi le-am cupărat alimente pentru cei unsprezece copii în valoare de 83 lei.
      Aş vrea, dacă se va putea, să rezolv şi problema cu lumina, care le este tăiată pentru neplată, copiii stând pe întuneric (fiind nevoie pentru asta de aproximativ 400 lei).
      O să revin cu amănunte pe măsură ce apar.

Ce este viaţa...

      Sâmbătă (04.06.2011), în acelaşi loc unde l-am întâlnit pe Cornel şi pe băieţelul lui, Edi, l-am cunoscut şi pe Silviu, un tânăr  deosebit, căruia i-am întins mâna şi l-am salutat. Pentru că îl văzusem pentru prima oară l-am întrebat de unde vine, iar el mi-a răspuns “de pretutindeni”. Intrigat de acest răspuns, am stat de vorbă cu el, şi mi-a povestit despre viaţa lui. Mi-a spus ca nu a fost dorit de nimeni pe lumea aceasta, iar eu i-am spus că Dumnezeu e cel care îl doreşte şi îl iubeşte cel mai mult, că noi îl susţinem. L-am invitat să vină împreună cu mine la Semănătoarea, unde, împreună cu un coleg, am publicat cazul lui Cornel. L-am rugat să meargă cu mine la cazurile cu care mă confrunt şi să-mi dea o mână de ajutor, ceea ce s-a şi întâmplat. Astăzi, duminică, sunt din nou cu el la Semănătoarea unde tocmai scriem aceste rânduri, urmând ca el să ne povestească ceva despre el:

      << Părinţii mei, neavând posibilitatea creşterii celui de-al doilea copil şi având şi probleme cu alcoolul,  au considerat că este mai bine să mă dea la casa de copii. De aici începe lupta de supravieţuire. Am fost transferat între mai multe case de copii. Îmi amintesc cu claritate condiţiile de acolo: tratamente rele, abuzive asupra  copiilor, precum şi decăderea psihică şi morală a celor mici. Eram trimişi la cerşit chiar de către "asistaţi" ("asistaţii" sunt persoanele mature care au fost la rândul lor în aceste case şi au devenit ajutoarele educatorilor, un fel de asistenţi). Asistaţii abuzau de aceast statut trimiţând copii la cerşit pe la semafoare. Dacă nu aduceam sumele cerute, le erau aplicate tratamente violente, cum ar fi bătaie la taplă, "castane" (pumni) la cap, palme, trasul preşului de sub picioare, bătaie cu perna pe faţă să nu se audă zgomotul etc. Deserturile oferite copiilor la prânz erau luate prin ameninţare, orice stricăciune a lor era pusă pe seama minorilor, colegilor mei. Ajutoarele provenite din afara ţarii erau triate de ei. Şansa de a scăpare din acest sistem o reprezenta trimisul la cerşit. Unul dintre colegi s-a îmbolnăvit de o boală de piele. L-am rugat să ne facă rost de certificatele de naştere care erau în cabinetul medical. Am luat datele părintilor de pe ele, pentru că nu le ştiam, şi, cu ocazia unei trimiteri la cerşit ne-am organizat să ne găsim părinţii.  Sumele de la cerşit le-am folosit în scop propriu şi am început să-mi caut familia (megeam cu toţii în group – vreo cinci copii – să găsim familia fiecăruia dintre noi). Când am ajuns la familia mea, am fost suprins de modul de viaţă, mi-am dat seama că în casă nu aveau condiţiile necesare pentru a mă primi. Tatăl meu era fumător, consumator de alcool, lipsa de igienă şi mai ales răceala lui faţă de mine (mama fusese alungată de el pe când era însărcinată cu mine) m-au făcut să ajung la concluzia că e mai de folos să rămân pe stradă şi să caut o cale mai bună pentru de a trăi. Cu timpul grumul meu s-a împrăştiat, fiecare pe calea sa. Eu am rămas în zona Piaţa Iancului, lângă un bloc. Două familii mi-au oferit ajutor cu igiena corporală şi cu alimente şi au încercat să-mi caute un adăpost. Bunătatea lor mi-a dat o doză de optimism, de speranţă. Au reuşit să găsescă o organizaţie nonguvernamentală. Cu timpul mi-am terminat studiile (douăsprezece clase). După vârsta de 18 ani am căutat un loc de muncă. Asociaţia mi-a pus la dispoziţie o locuinţă socială timp de un an care s-a prelungit ulterior cu încă un an.  Am fost nevoit să schimb locul de muncă deoarece nu aveam cum să îmi acopăr necesităţile din cauza salariului prea mic. După expirare a contractului cu locuinţa socială mi-am căutat un loc cu chirie (acest lucru se întâmpla în anul 2000 - avem 21 de ani). Datorită condiţiei în care mă aflam, am fost tentat să îmi procur strictul necesar prin alte căi decât cele legale, însă am ales să am o conştiinţă curată şi am preferat să dorm liniştit în scările blocurilor timp de un an. Planul era ca din banii strânşi prin economii stricte la mâncare să plec din ţară pentru că aici nu vedeam nicio soluţie pentru viitor. Cu acesti bani şi cu un împrumut de 8200 lei la bancă am achiziţionat un automobil la mâna a doua, pe care îl folosesc şi pe post de locuinţă, asta deoarece gazdele la care am stat schimbau condiţiile si măreau chiriile de la o lună la alta. Am încercat să propun gazdelor contract de închiriere pentru a preveni acest lucru. Mi-au răspuns că acest lucru îi obligă la nişte taxe (impozitul pe suma primită). Deşi m-am oferit să plătesc şi acestă taxă, nu au fost de acord, pentru că nu ar mai fi putut abuza prin schimbarea condiţiilor. Astfel că, din aprile 2010 până în iulie 2010, am locuit în maşina mea. Cu banii rămaşi am plecat în Cehia pentru a câştiga mai mulţi bani spre a acoperi suma restantă la bancă. Am muncit acolo timp de zece luni şi aş fi stat mai mult dar am descoperit interesele celor ce manipulau forţa de muncă prin muncă la negru, prin reţinerea unei părţi din salariu promis şi lipsa unei asigurări de sănătate. Aşa că vineri, 03.06.2011, m-am întors în ţară cu 350 lei, restul fiind trimis prin ordin de plată catre restanta din banca, şi încerc să acopăr în continuare acestă suma restantă (care a coborât la 1600 lei). Încerc să mă integrez în societate prin găsirea unui loc de muncă. Momentan locuiesc din nou în maşina mea, nu am unde să fac baie, nu am toaletă, nu am unde să gătesc. Însă sper că voi găsi un loc de muncă şi aceste probleme vor fi rezolvate. >>

      În urma unor discuţii cu Silviu m-a marcat un anumit gând pe care el mi l-a mărturisit: că îşi urăşte viaţa dar singurul motiv pentru care trăieşte este să îi ajute pe ceilalţi. L-am rugat să-L cheme pe Dumnezeu în viaţa lui, pentru că toate necazurile şi problemele lui se vor transforma în împliniri şi nu în eşecuri. Trebuie să înveţe să aibă răbdare şi să creadă cu toată puterea lui că avem de-a face cu un Dumnezeu care nu dezamăgeşte niciodată şi să privească partea plină a paharului: faptul că este în viaţă, sănătos şi că a dobândit o întelepciune în contextul în care cei mai mulţi au clacat. De aceea, prin faptul că a trecut prin aceste încercări şi a biruit, va fi capabil să ridice pe mulţi din necazurile lor. Aşa că îl voi lua cu mine (el a primit bucuros acestă propunere) în această misiune pe care şi eu, la rândul meu, am acceptat-o, şi care este unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat în viaţă – să fiu alături de cei care au ajuns în situaţii dificile şi că am descoperit care este planul lui Dumnezeu cu mine: misionar şi asistent social (cu sau fără formalităţile omeneşti).

La uşa “apartamentului” (maşinii)

Pregătind aşternutul din "dormitor"

Bucurându-se de... confort

Voi ține CONT de ce veți trimite

Pentru a nu împiedica pe nimeni care doreşte să aducă un ajutor am trecut ieri pe la BancPost şi am creat două conturi, unul în lei şi unul în euro pentru a folosi celor de care ne ocupăm. Vă voi ţine la curent cu situaţia acestor conturi şi cu ce am făcut cu darurile primite.

Contul in LEI: RO92INGB0000999903575160
Contul in EURO: RO37BPOS71307941059EUR01

Suferinţa lui Edi

În dimineaţa zilei de sâmbătă (04.06.2011), când am ajuns în biserică, am întâlnit un tată cu doi copii. Am dat mâna cu el, am intrat în vorbă şi i-am urat bun venit şi o şedere cât mai plăcută în mijlocul nostru. Imediat am observat că băieţelul lui de şase ani, Edi, avea o problemă de sănătate. Capul lui era mai mare decât ar fi trebuit.
Când l-am întrebat care este problema cu băiatul, tatăl a început să plângă şi s-a aşezat pe scaun cu capul plecat şi mi-a povestit că la vârsta de un an s-a descoperit că băieţelul avea apă la creier (hidrocefalee). După un timp a fost operat şi i s-a plantat un furtun de la creier pană la vezica urinară ca să i se scurgă acel lichid. Am pus mâna la gâtul copilului şi am simţit acel furtun implantat. Problema este că acest copil trebuie să fie operat la un interval de unul-doi ani, până împlineşte vârsta de douaăzeci şi doi de ani, pentru a-i fi prelungit furtunul din cauza creşterii în înălţime a copilului. Problema este că această operaţie trebuie să se facă peste 3 zile (marţi, 07.06.2011). Pentru liniştea tatălui i-am vorbit despre răbdare şi încredere în Dumnezeu care de fiecare dată când am trecut printr-o încercare n-am fost singur, ci am simţit ajutorul Lui şi a celor din jur. În acel moment faţa lui s-a luminat şi a spus „Lăudat să fie Dumnezeu”. Am stat de vorbă şi cu Edi, şi am văzut tristeţea şi oboseala de pe chipul său. L-am intrebat pe tatăl lor, Cornel, de ce sunt copiii aşa de obosiţi şi unde au dormit. Mi-a mărturisit că aseară au dormit într-un parc pe bancă. Am povestit unui grup de 12 persoane despre această problemă şi au oferit împreună 150 lei pentru Edi. Acum caut în continare pentru a coperi restul sumei de la persone binevoitoare. Suma totală este de 800 lei. După ce am ieşit de la biserică la ora 19 i‑am adus la mine acasă pe Cornel şi pe cei doi copii cu care venise. Până marţi le voi oferi cazare şi mâncare în limita posibilităţilor (limită ce poate fi largită de personele binevoitoare, deoarece începând cu ultimele două luni salariul meu este de 400 lei lunar). Eu sunt convins că aurul şi argintul este al Tatălui nostru iar noi nu suntem decât nişte administratori ai darurilor Sale. Îmi place să cred şi ştiu că această sumă va fi completată pentru Edi. Ceea ce încă nu ştiu sunt metodele şi căile prin care se va realiza acest lucru, însă aceasta nu este neapărat nevoie să ştiu.

Câteva ajutoare pe care le-au primit

Un prieten la strâmtoare se cunoaşte

      Încă un oaspete în casă

      Ionuț, băiatul despre care v-am vorbit anterior, are un prieten Cristian A. de 28 de ani. A fost externat astăzi (31.05.2011) din spitalul Floreşti din Prahova. A avut mai multe probleme printre care şi probleme pulmonare, fiind suspect de TBC. El a lucrat la o spălătorie auto timp de paisprezece ani, locuind tot acolo. În urma unor dispobilizări a rămas fără locul de muncă în timp ce era în spital. Ionuț, pentru că e bun prieten cu Cristian, m-a rugat să îl primim şi pe el şi să încercăm să îl ajutăm.

      Camera unde stau în gazdă mai are deasupra o cameră identică. Mi-ar fi de mare folos dacă aş putea să o închiriez şi pe aceasta pentru a primi în ea temporar persoane care nu au unde să stea pt o perioadă de timp până îşi revin pe picioarele lor. Eu platesc 400 lei lunar pentru camera unde stau. Nu am gaze, folosesc penrtu gătit o butelie. Noroc că am încărcat-o de curând pentru că tocmai vroiam să fac o mâncare de fasole şi am fiert la ea patru ore şi încă nu e gata. Nu am mai intâlnit o fasole mai încăpățânată ca asta. Asta să fie problema... şi să se rezolve restul. Cu Dumnezeu înainte.

Ionuţ la strâmtoare

      Acum o săptămână Cristina m-a sunat şi mi-a spus de un tânăr de 29 de ani care are probleme, nu are unde să stea,  nu  are serviciu, e la mila oamenilor, nu ştie cum poate să iasă din problemele pe care le are. L-a lăsat soția fară să-i dea de veste şi a plecat în altă țară; el a suferit mult din cauza acestei despărțiri, motiv pentru care a avut o depresie care i-a afectat şi locul de muncă şi a rămas şi fară locuința în care stătea în chirie. Cristina i-a dat numărul meu de telefon şi acum o săptămână m-a sunat chiar el. Ieri m-a sunat disperat că nu are mâncare, nu are unde să stea iar pe stradă sunt multe pricole. Astăzi m-am întâlnit cu el, l-am adus acasă la mine, i-am dat să manânce iar acum o să merg cu el într-o baracă din strada Fabricii.

      El doreşte să muncească, să se întrețină singur, atâta doar că acum este la răscruce. A zis că ne va da banii înapoi însă nu am accepta aşa propunere, decât în măsura în care va dori să ajute la rândul lui, direct sau indirect, alte persoane care au probleme. Aveam de gând să stea în baracă până va găsi un serviciu, când îşi va permite să ia un spatiu în găduire ca să poată să beneficieze de apă curentă şi alte facilități. În barăci nu e un loc tocmai potrivit pentru că este el, fiind mulți copii, gălăgie, şobolani, mizerie.  Şi din cauză că baraca trebuia aranjată, nefiind încă în conditii acceptabile, am convenit cu el să rămână la mine trei-patru zile unde va avea mâncare şi cazare gratuit cu condiția ca între timp să incerce să-şi rezolve problemele cu serviciul.

      O să vă țin la curent cu pe măsură ce apar noutăți.

Ionuţ

Încăpăţânat... ca o măgăriţă!

      Am acasă la țară, în Mihăieşti Olt, o măgăriță frumoasă şi paroasă de abia i se văd ochii. Să vă spun ce pățanie am tras cu ea. O legaseră părinții mei de un gard cu un lanț. Ea a încercat cumva să plece şi fortând lanțul acesta i-a străpuns piela gâtului. Având părul bogat părinții mei nu au observat şi a ramas aşa o săptămână. Am primit un telefon în care mi-au spus că măgărița nu mai manâncă şi e foarte tristă. Când am venit la ea am văzut care era problema. Am tuns-o pe unde era lanțul intrat în piele, şi la un moment dat i-am smuls lanțul din gât. Am spălat şi am curățat rana însă măgarii au un microb în păr care a pătruns în sânge şi a facut-o să anchilozeze şi să se usuce pe picioare. Foarte mulți măgari au murit din cauza asta. Nu putea să mai meargă. M-am rugat lui Dumnezeu şi i-am spus în gândul meu că e măgarul meu la care țin, posibilitate să mai cumpăr altul nu mai am, dar El are putere să rezolve această problemă, totul fiind în mâna Sa. Când măgărița cădea, nu putea să se mai ridice, şi mă duceam de fiecare dată să o ridic. În mod normal nu o puteau ridica doi oameni zdraveni, fiind grasă. Dar din cauza bolii slabise în asa hal că o ridicam doar cu o mână ţinând-o de păr.Se topise de tot. Toti îmi spuneau că moare, iar eu le spuneam că nu cred aşa ceva. O consăteancă, sora Paula, îmi tot spunea: “Nicio măgareață nu a trăit cu aşa ceva” amintindu-mi de măgărițe moarte are unui sau altuia, dar eu îi spuneam “Măgăreața mea va trăi!”. Mă duceam şi-i aduceam lucernă de pe câmp şi-i băgam în gură. Abia sugea zeama din lucerna proaspătă. Apa o bea printre dinți că nu putea să mai deschidă gura. Aşa s-a chinuit trei săptămâni. După aceasta a început cu greu să-şi descleşteze dinții şi să rupă câte un fir de iarbă să-l mănânce, deşi de multe ori o arunca iarba pentru ca nu putea să o înghită. Dar încet-încet şi-a revenit. Când a auzit sora Paula nu i-a venit să creadă.

       La câteva luni s-a întâmplat aceeaşi problemă cu măgarul ei. Ea a vorbit să-l vândă unor oameni care urmau să-l ducă la abator. A primit vreo 30 lei de la ei, urmând ca aceştia să vină seara. M-am dus în vizită pe la ea chiar în acea zi şi mi-a spus că în aeastă seară îl dă pentru că n-o să-si mai revină. Eu i-am răspuns: “Ştii că măgărița mea şi-a revenit? Să ştii că şi măgarul dumitale îşi va reveni”. Ea: “E... nu cred!” la care i-am replicat. “O să vezi! Hai să ne rugăm!” Ne-am dus lângă gard, ne-am aşezat lângă măgar, ne-am rugat. Şi i-am spus ca în fiecare dimineată şi ori de câte ori are ocazia să se roage pentru el”. Ea încă era nehotărâtă văzând că vine seara si trebuiau să sosească oamenii să-l ia. I-am spus să le dea banii înapoi la oameni şi mi-a răspuns: “Dar dacă moare în curte?” . I-am spus încă o dată să le dea banii înapoi că măgarul nu va muri. A dat în final banii înapoi. A făut cum am sfătuit-o şi în final nu a murit nici măgăgarul ei. Cand a vazut aceasta a spus peste tot minunea carece s-a întâmplat. Lumea nu prea o credea, cum să trăiască un măgar după ce a pățit aşa ceva ? Spunea ca nu se poate aşa ceva, trebuie să-i faci tratament care costă destul de mult, iar ea nici nu avea atâția bani.

      De atunci pe Dorina mea o las să facă ce vrea ea, să mănânce ce vrea. Îi dau drumul pe stradă şi fuge, aleargă, câte o oră, două sau trei, fără să ştiu unde e. Apoi îi iau urma întrebând de ea pe oameni, o găsesc şi doar o strig: “Dorina!” şi vine fuga la mine, mai funge, mai sare în sus, se gudură, apoi se apropie ca să-i pun căpăstrul pe cap. Prin curte se joacă, când i se face sete vine să-i dau apă apoi fuge iar la joacă, ca un copil. Şi nu ascultă pe nimeni în afară de mine, iar eu vorbesc cu ea ca şi cu un om în timp ce ea ascultă atent. Nu că ar înțelege ceva, dar ceva ne uneste dincolo de barierele fizice sau de limbaj.

Măgăriţa mea, Dorina

Doi bătrâni şi încă unul... la o masă bună

      Am fost ieri seară pe la Cătălin. Am auzit că tocmai adusese încă un bătrân în încăperea în care stătea. S-au bucurat când am intrat, m-au strâns în braţe. Pe nea Ion îl cunoşteam dinainte dar pe nea Marin abia acum îl vedeam. Cătălin l-a adus chiar în această seară. Stătea pe străzi dormind cu frica vagabonzilor care îl jefuiau. Nea Ion mi-a spus că picioarele tot îl dor, dar în rest este bine. Am stat de vorbă despre necazurile lor. A mai venit un prieten, Alexandru, şi, în timp de Cătălin gătea un sos delicios cu soia, am cântat cu toții niste cântece. Cătălin are o voce foarte frumoasă de tenor. Cântă şi găteşte bine. Am luat cu toții masa, tinerii în picioare iar bătrânii pe scaun, că erau doar două scaune. A dus mâncare şi lui nea Gelu (bătrânul care stă în gazdă). I-a dat niste bani şi niste mâncare la pachet lui Alexandru cu care am plecat apoi în grabă să prin tramvaiul 11. Pentru că se retrăgea, am petrecut jumătate din drum pe jos, o plimbare binevenintă după o seară ca în familie.

Nea Marin

Bucatarul iscusit

Placerea gătitului, mai ales pentru ceilalţi

Masa gătită de Cătaălin

Nea Ion

La masă

Cum se iau oamenii ... "cu japca"

      Vinerea trecută, pe când tocmai primisem în dar nişte mobilă de la o persoană binevoitoare, am întâlnit câţiva tineri rromi care vroiau să le vând masa pe care eu o primisem. Ei doreau masa pentru a o vinde.
      Atitudinea lor nu a fost potrivită, nevorbind politicos, încercând chiar sa ia "cu japca" masa respectiva, dar nu m-am lăsat intimidat chiar dacă erau mai mulţi si plini de forţă. Dacă au văzut ca nu reuşesc au plecat într-un final însa eu m-am dus după ei şi le-am reproşat ca nu ştiu să se poarte, că dacă ar fi vorbit frumos cel mai probabil e ca le-aş fi dat acea masă fară niciun ban. Le-am spus că am ajuns să cunosc multe familii de rromi în care sunt respectat şi că toate lucrurile au funcţionat bine cât timp a existat respect şi înţelegere. Ei au înţeles, şi-au cerut scuze. Le-am spus că, pentru a nu crede ca îi mint, sa intre pe acest blog pentru a verifica. Când le-am spus numele blogului mi-au spus că îl cunosc deja şi s-au mirat mult ca m-au întâlnit tocmai pe mine. Bucuroşi de acest fapt, au spus că ei cunosc nişte persoane şi pot să ne ajute cu diverse resurse, cu maşini pentru transport sau alte forme de ajutor. Vă daţi seama că bucuria mea a fost cu atât mai mare pentru că oamenii aceştia si-au aratat partea frumoasa şi am deschis împreună calea unei colaborari pentru lucruri deosebite. Am luat numărul de telefon, urmând sa-i sun şi să ne întâlnim peste vreo săptămână.

Schimbarea la față... şi nu numai

      Uitasem să vă spun ceva în legătura cu nea Ion al meu. Seara, înainte să ajungă la mine, moșul meu a fost adus de acea persoană la biserică pentru a mi-l prezenta. Din cauză ca mirosea greu și arăta foarte neîngrijit (un păr lung și o barbă și mai lungă) nu stătea nimeni prin preajma lui. M-am gândit la ce ar fi făcut Domnul Isus în această situție, ceea ce mi-a dat putere să mă așez lângă el şi să rezist eroic. I-am spus că o să-l iau acasă la mine și s-a bucurat cu lacrimi în ochi. Le-am spus celor de acolo că a doua zi (sâmbătă dimineața) o să-l aduc la costum. Nimeni nu m-a crezut.

      Dimineața, după ce nea Ion s-a trezit l-am îmbrăcat la costum cu haine pe care le aveam sau le-am primit și l-am adus la biserică curat, îngrijit. Vreau să vă spun că nu l-a recunoscut nimeni. Nici persoana care mi-l adusese nu l-a recunoscut. Era un alt om... (Îmi pare rău că nu i-am facut o poză înainte şi una după. Aşa că mă bazez deocamdată doar pe imaginaţia voastră).

      Am vorbit astăzi cu o colegă şi va veni mâine, marţi, să-l viziteze pe nea Ion şi să vedem ce putem face din punct de vedere medical. Am vorbit cu Valerica Mârzac să găsească o persoană calificată pentru consiliere psihologică având în vedere necazurile prin care a trecut bătrânul.

      În rest este bine, începe să mănânce (la început nu putea mânca mai mult de 2 felii de pâine din cauză că nu mai era obişnuit cu cantitatea normală de mâncare) și se bucură de noul său cămin.

      Am fost plecat o saptamană acasă în Mihăieşti pentru a reyolva nişte probleme. Moşul meu s-a descurcat între timp doar că abia aşteptam să ajung la el să văd ce mai face. L-am găsit nebărbierit şi m-am gândit să vă dau o mică idee despre schimbarea la faţă.

Înainte:

După:



Bucuria dăruirii - sau ce nevoi mai sunt

      Pentru că nu e normal ca o bucurie să o ţinem ascunsă, încerc să-i implic pe cei care doresc în acest lanţ al dăruirii oferindu-le posibilitatea să se implice. Zice undeva: mai fericit e cel care dă decât cel care primește. Cine nu crede, să verifice! Dau și ocazia pentru a face asta, prezentând mai jos câteva din nevoile curente (o să vă țin la curent cu rezolvarea lor):

      1. Frigider – având în vedere că trebuie să gătesc mai mult – pentru mine şi pentru cei doi bătrâni, mi-ar fi de folos un frigider, să pot să păstrez alimentele.

      2. Aragaz cu cuptor sau cuptor electric – din aceleaşi motive menționate mai sus.

      3. Oale, tacâmuri – în general sâmbăta vin diverse persoane (printre care şi familia de la Plătăreşti). Le gătesc şi mâncăm cu toții. Deocamdată mâncăm în picioare că nu avem scaune şi dacă suntem prea mulți mâncăm pe rând că nu avem loc şi nici destule tacâmuri. Pentru gătit am folosit o oală primită împrumut de la gazda la care stau şi tot de la dânsa am şi tacâmurile.

     4. Saltele sau paturi de o persoană – pentru bătranul care stă cu mine şi pentru alții care vor mai veni.

      5. Jucării pentru copii – având în vedere că intenționez să aduc şi copii pentru consiliere.

      6. O sobă mai bună – iarna cred că va fi dificil aici, deoarece podeaua de ciment este foarte rece şi soba curentă cu gaz abia se încălzeşte.

      7. Un calculator – având în vedere că ținem legătura online mi-ar prinde bine un calculator – am deja un monitor aici de-al gazdei. Activitatea mea online este momentan la mâna a doua deocamdată în sensul că un prieten se ocupă de acest lucru. Singura cale de comunicare prin internet este limitată la un telefon cu cartelă pe care am activat internetul câte 30 zile când am credit şi îl folosesc pentru a trimite si a primi mailuri. Un calculator e util și la cautarea diverselor informații utile pentru problemele oamenilor și de asemenea pentru afișarea versurilor și a melodiei atunci când ne întâlnim să cântăm. În plus gazda are internet şi ar fi uşor să mă conectez.

      În cazul în care doriți să mă contactați în legătura cu cele de mai sus și nu numai, puteti sa o faceți la numerele: 0734187729 (vodafone), 0765017961 (cosmote).

Mama familiei de la Plătărești servind la masă

Supa de pui

Mâncând împreună în picioare

Mâncând împreună în picioare

Cântând cu toții după masă
(versurile le-am afișat cu ajutorul  laptopului unui prieten)

Un bătrân, doi bătrâni...

      Nu am apucat să vă spun că acum ceva mai mult de o săptămână, în curtea unde stau în gazdă, am întâlnit un bătrânel în vârstă de aproximativ 65 ani care are amândouă picioarele amputate mai sus de genunchi. Este singur de peste 30 de ani, are o pensie modestă din care plăteşte şi chirie şi întreținere. A doua zi după ce am aflat de el m-am dus la el cu o farfurie cu un sos cu cuburi de soia pe care tocmai îl făcusem. A mâncat cu plăcere şi m-a întrebat de unde am cupărat un sos aşa bun pentru că, deşi el nu mănâncă sosuri și ține un regim, aceasta i-a plăcut în mod deosebit. I-am spus că l-am gătit chair eu. S-a mirat şi m-a rugat să-i mai aduc când mai fac.

      Azi am gătit nişte mazăre cu soia şi nişte ridichii, ceapă, pateuri (acestea fiind primite de la o persoană din biserică) şi am mâncat împreună cu bătrânul nea Ion de care v-am spus mai mai înainte că l-am luat la mine acasă fiindcă nu avea unde sta. M-am gândit apoi la bătrânelul pe care l-am întâlnit şi care stă în aceeaşi curte şi m-am dus la el cu o farfurie cu brânză, ouă, ridihii, ceapă, 2 felii de pateu, 2 felii de pâine cu salată de vinete. S-a bucurat mult de tot de acest lucru pentru că nu mâncase de ieri de la ora 14. Mi-a cerut un leu pentru o pâine pentru că nu mai avea nimic, însă i-am adus o pâine de la mine pentru că bani nu mai aveam nici eu.
      V-am spus într-o postare anterioară că odată cu venirea lui nea Ion m-am gândit serios să fac în cămăruța în care stau un mic adăpost sau cantină pentru bătrâni. Vad că lucrul acesta deja se realizează de la sine. Mulțumesc astfel celor din biserică (şi nu numai) care, auzind de acest caz, au sunat şi mi-au oferit alimente pentru cei pe care îi am în grijă mine şi pentru mine.
      O să încerc acum să-i fac o poză cu telefonul să vi-l arăt pe nea Ion în carne şi oase... virtuale.

      Revin. Am reusit să fac poza, să creez mailul ca să îl trimit lui Iulian să o pună pe blog. Doar că pur și simplu nu pleacă mailul - deși se chinuie. Probabil că îmi scapă ceva. Ar fi prima poză pe care o trimit pe mail.

Pe strada Fabricii...

      În spatele complexului Sema Parc, pe strada Fabricii există nişte barăci în care locuiesc şaisprezece familii de rromi cu douăzeci şi sapte de copii. Ei au lucrat la ADP dar odată cu criza şi-au pierdut locul de muncă. Primăria le-a permis să locuiască în acel imobil dezafectat (care a rămas în urma unui incediu) şi speră să nu fie daţi afară. Ştiam de aceşti oameni de vreo doi ani şi la un moment dat am ales să stau în mijlocul lor, să mă integrez printre ei (eu fiind la rândul meu ţigan romanizat) şi să încerc să îi ajut în dificultăţile pe care le au. Condiţiile de acolo erau foarte precare asftel că de mai multe ori am fost gata să plec – nu exista apă curentă în afară de o cismea comună undeva în apropierea barăcilor, nu există gaze (se folosesc ori aragaze butelii ori sobe cu lemne), acoperişul era neeficient deoarece când ploua mai mult se umplea de apă pe jos, existau şobolani – într-o ocazie fiind chiar muşcat de unul. Fiind un om care pun preţ pe sfaturile înţelepte din Biblie am încercat să le dau şi lor din această comoară facând lecturi cu ei. Mulţi erau încântaţi să le citesc din această Carte, pentru că nimeni înainte nu le deschisese această uşă. Cu atât mai mult cu cât o bună parte din ei nu stiu să scrie şi să citească.

      Problema băieţelului Iosif

      Într-una din zilele în care vroiam să plec datorită condiţiilor precare de acolo am întâlnit în curte pe Laurenţiu şi Carmen, părinţii lui Iosif, în vârstă de 2 ani şi jumătate care era purtat într-un cărucior datorită faptului ca nu putea să meargă. Întrebând despre situaţia lui mi-au spus că suferea de o boală rară, epidermoliză buloasă, care se manifestă prin erupţii veziculare pe piele şi mucoase şi că nu există niciun tratament. Fuseseră şi în Spania pentru a gasi o soluţie însă fară succes. Am anulat plecarea şi, din experienţa pe care o am, le-am spus că Dumnezeu va avea grijă de situaţia băiatului dacă şi ei vor avea această încredere. m făcut apoi rost de nişte alifii din plante medicinale de la niste persoane binevoitoare dintr-o biserică cărora le-am prezentat situaţia şi, în decurs de câteva luni, starea copilului s-a ameliorat considerabil. Acum aleargă şi este foarte vioi, spre bucuria părinţilor. El are nevoie constant de haine curate, de o igienă sporită (condiţiile fiind precare aşa cum am mai spus), analize medicale şi sfaturi utile pentru îmbunătăţirea situaţiei copilului.

micuțul Iosif

urme ale bolii lui Iosif

familia lui Iosif

      Multe lucruri frumoase s-au petrecut aici în mijlocul lor. Sunt oameni muncitori, astfel că, în ciuda faptului ca au ramas fără serviciu, îşi câstigă traiul cautând fiare, de multe ori spărgând blocuri de beton toată ziua pentru a scoate din ele bucăţi de fier pe care să le vândă să-şi poată lua ceva de mâncare pentru copii. Deşi traiul este greu împart tot ce au între ei, sunt oameni de cuvânt, se ajută unii pe alţii, lucru care i-a facut să treacă peste multe momente grele. Când cineva a avut un necaz şi a ajuns să fie internat la spital au plecat cu toţii si au stat zi şi noapte cel bolnav, dormind noaptea în curtea spitalului până când pacientul a revenit sănătos preintre ei. Consider că unitatea lor e o lecţie pentru noi.

      Alfabetizarea

      Deoarece cei mai multi copii (şi nu numai copii) nu ştiau să scrie şi să citească am început nişte cursuri de alfabetizare împreună cu doi prieteni, Gabi şi Iulian, unul ţinând lecţii cu cei mari iar celalat cu cei mici. Copiii au învăţat o parte din alfabet, unii se descurcă mai bine, alţii merg mai greu. Problema e că nu există un spatiu adecvat pentru aceste cursuri: camera este foarte slab iluminată, îar cand stau contra luminii (ceea ce se întâmplă des) umbrele fac un întuneric supărator pe foaia de scris. Nu există banci, de multe ori nici scaune suficiente şi nici o masă potrivită. De multe ori copiii au stat în picioare în jurul unei mese improvizate. Cei mari scriau ori pe frigider, ori pe pat, ori pe genunchi. Copiilor le e drag şi abia ne aşteptă să venim să facem lecţii. Unii au termiat două caiete dictando cu litere şi cuvinte. Facem aceste lecţii o dată pe săptămână din lipsa timpului celor doi prieteni (Gabi fiind profesor de istorie iar Iulian e cu calculatoarele). Bucuria pe care o au copiii şi parinţii lor atunci când ne văd venind acolo pentru ei este fără preţ. Sperăm să amenajăm o cameră unde alfabetizarea să poată avea loc în condiţii bune.

Grupa celor mari (în spate) și a celor mici (în față)

În lispa unei mese e bun și frigiderul

O parte din copii

Florin, în picioare la masa de scris

Cum au pierdut străzile un bătrân...

      Cineva din biserică mi-a facut ieri cunoştinţă cu un bătrânel care nu avea unde să stea în afară de străzile oraşului. Mi s-a făcut milă de el şi l-am luat în camera unde stau cu chirie. Am mers cu el la Valerica Mârzac care mi-a dat pentru el haine pentru a schimba tot ce avea pe el; mi-a dat foarfecă să-l tund si pieptăn, fes ca să-i pun în cap după ce îi fac baie, prosop, pijamale şi o plapumă ca să îl pot culca pe ea; mi-a mai dat şi două bonuri de masă pentru a-i lua câte ceva de mâncare. Când am ajuns acasă l-am spălat într-un lighean (că nu am baie) pe care o să i-l las lui urmând să-mi găsesc eu altul, l-am tuns (deşi el s-a plâns că are păduchi), l-am schimbat cu haine noi şi le-am aruncat pe cele vechi ale lui. Mi-a fost greu datorită mirosului de la rănile pe care le are la picioare. Labele picioarelor sunt tăiate la jumătate din cauză că degeraseră şi acum încă sunt infectate. Va trebui să ajung şi la doctor cu el. L-am schimbat în pijamale albe, curate şi acum doarme liniştit şi sforăie nevoie mare, aproape că mă întrece şi pe mine. Vreau să-i găsesc o cameră cu o chirie mică unde să poată sta liniștit. Are şaptezeci de ani si îl cheamă Ion. Mi-au plăcut dintotdeauna bătrânii. Încă de când eram mic, unde vedeam bătrâni mă duceam şi eu pentru că îmi plăcea să ascult întâmplări de viaţă, povestiri, vorbe cu tâlc şi întelepciune. Am avut grijă de mulţi bătrâni, îi bărbieream, îi tundeam, le tăiam unghiile fără altă răsplată în afară de a avea ocazia să stau lângă ei şi să-i ascult cu drag.
      Tocmai mi-a venit ideea să deschid cumva o cantină a bătrânilor (sau săracilor) undeva într-un spaţiu, să poată gusta o masă caldă şi ei.
      Ţinem aproape despre mersul lucrurilor în continuare.

Experienta - La un pas de moarte

        Pe 10 aprilie 2011, la ora 22:30, împreună cu colegul meu Gabi eram în vizită la ultima grupă din seara aceea la barăcile de lângă Cora, pregătindu-ne de plecare. A apărut în uşa Florin, un tânăr de 21 de ani, care ne-a spus că mama lui este bolnavă. Am întrebat ce are şi mi-a spus că acum o oră a vomat sânge şi de-abia şi-a revenit iar acum a luat-o somnul în baracă. L-am invitat să ne rugăm pentru mama lui, după care am vrut să plec acasă. Am simţit însă un îndemn să stau de vorbă cu mama lui. Baiatul nu a vrut dar am insistat. M-am dus la baraca unde era mama lui. Femeia era învelită cu două pături. Am insistat să o trezească să vorbesc cu ea dar el nu a vrut. A venit şi nora femeii şi mi-a zis să o las în pace că abia a luat-o somnul şi nu vrea să o trezească. Am insistat şi, văzând că nu scapă de mine, l-a lăsat pe băiat să o trezească. Acesta a incercat de câteva ori să-şi trezească mama, dar fără success. A încercat să îi sufle pe gură, să îi dea palme, însă nu a reuşit. A scos-o afară din baracă şi a reîncercat să o aducă în stare de conştienţă, de această dată cu succes. Am sunat la salvare şi în patru minute a apărut un echipaj al SMURD (băiatul sunase cu o oră înainte la salvare şi nu venise încă nimeni până atunci). Femeia a fost dusă la Spitalul Municipal unde i s-a spus că a suferit un stop cardio respirator şi că dacă ar mai fi stat două minute în starea de inconştienţă ar fi murit. După tratamentul de urgenţă a fost sfătuită să îşi ia concediu şi nu mai facă efort. Cauza acestui stop cardiorespirator a fost vestea că băiatul ei a fost dat afară de chiar în acea zi. De frică să nu îşi piardă locul de muncă, în dimineaţa acelei zile s-a dus la lucru.

        În urma acestui eveniment soţul ei s-a declarat convins că există un Dumnezeu care nu lasă lucrurile la întâmplare şi căruia îi mulţumeste pentru faptul că soţia lui a fost salvată ca prin minune.

Familia Marius Marin

          În urma unei vizite la o grupă din cartierul Giuleşti am găsit o familie cu trei copii minori care fusese evacuată chiar în acea zi. Lucrurile lor erau în stradă, în zăpadă, iar soţii, împreună cu copiii (Alexandru - 14 ani, Gabriel – 7ani, Cristian – 1 an şi 2 luni) tremurau de frig, şi erau înfometaţi, iar cel mai mic plângea continuu şi nu ştiam de ce. I-am adus la barăcile din strada Fabricii, unde, după ce li s-a oferit ceva de mâncare, cel mic a fost cel mai linistit şi l-a luat somnul. Am luat legătura cu pastorul George Uba care ne-a ajutat să luăm lucrurile din stradă şi să le aducem la baracă. Acest cadru le permite acum să îşi caute locuri de muncă pentru acoperirea necesităţilor copiilor. Noi le vom oferi sprijin moral şi material cât timp va fi nevoie, în măsura posibilităţilor noastre reduse.

         Această familie a fost vizitată şi susţinută săptămânal. În urma unei discuţii în care i-am spus că nu mai putem să-l susţinem şi că trebuie ca el ori soţia să caute cât mai curand un loc de muncă. Am mers cu soţia lui care şi-a depus CV-ul la mai multe firme însă fară succes. Apoi el a luat legătura cu câţiva prieteni ai lui şi i-au găsit un loc de muncă în construcţii. În momentul de faţă el îşi acoperă nevoile de bază ale familiei sale. Noi le vom oferi sprijin moral şi material cât timp va fi nevoie, în măsura posibilităţilor noastre reduse.

Copiii lui Marin Marius

Operaţie reuşită

Într-una din vizitele săptămânle la barăcile de lângă Cora Lujerului (20.03.2011), ascultând necazurile şi problemele lor, am cunoscut o fetiţă de şapte ani, fără tată de la trei luni, care avea buricul nevindecat. În plus avea o mică infecţie şi sângera din când în când. Mama trebuia să o cureţe zilnic. Am intrebat care e cauza acestei situaţii şi nu a ştiut ce să îmi spună în afară de faptul că a fost cu ea la medic cu ani în urmă şi nu i s-a dat atenţie.

Buricul nevindecat

Fetiţa în cauză, mama şi sora

Atunci am hotărât o zi să mergem împreună cu fetiţa la medic unde a şi programat-o pentru operaţie.  În câteva zile fetiţa a suferit intervenţia chirurgicală (de o oră şi jumătate) care s-a terminat cu bine. A trebuit să facem rost de bani pentru a plăti spitalizarea mamei (75 lei – de la două doamne cărora le-am prezentat acest caz) şi în fiecare zi i-am dus alimente (în valoare totală de 200 lei – de la colegii de echipă Gabi şi Irina care au venit personal). Săptămânal vizitez această mamă şi ocazional o ajutăm cu alimente (fetiţa urmează un regim alimentar).

Îi mulţumim lui Dumnezeu că mama şi fetiţa au trecut cu bine peste această problem pentru care mama  nu mai avea nicio speranţă.

Familia de la Plătăreşti, ep. 1

Cu câteva zile înainte de Paşti (2011) am cunoscut, nu întâmplător, familia de la Plătăreşti care este formată din opt copii dintre care cel mai mic este adoptat. Tatăl are mai multe probleme de sănătate: cancer, epilepsie avansată şi o boală de plamâni. Mama a suferit o semipareză dreapta acum doi ani. Copilul cel mare, Marian, are o problemă cu genunchii, care nu ii conferă stabilitate în mers. Al doilea băiat are diabet pe sistem nervos iar al treilea băiat a cazut într-o groapă cand era mic şi a rămas cu o deplasare de bazin şi cu o problemă la piciorul drept. Al patrulea copil, o fetiţă de 14 ani, are o problemă cu scalpul, o porţiune fiind fără păr. Cu toţii trăiesc dintr-o pensie pe caz de boală de 350 lei a tatălui plus o alocaţie de 200 lei (total 550 de lei lunar).

Tatăl are nevoie de medicamente lunar dar, datorită lipsei banilor, preferă sa aloce puţinul pe care îl are pentru alimente.

Cum am aflat de ei: o persoană din barăcile de la Cora (despre care o să vorbesc într-un alt post) mi-a povestit despre acest caz, după care am luat imediat legătura telefonic cu familia în cauză şi i-am intrebat care este cea mai stringentă nevoie a lor. Mi-au spus ca au nevoie de îmbrăcăminte, deoarece copiii care merg la şcoală nu au cu ce să se îmbrace iar celilaţi copii râd de ei.

Le-am spus ca în următoarea zi să vină în Bucureşti pentru că am şapte saci de îmbrăcăminte pentru ei. A venit Marian împreună cu mama lui şi au luat patru saci de îmbrăcăminte. Am aflat şi alte detalii despre situaţia lor şi am aflat că de Paşti nu au nimic de pus pe masă. Le-am dat bani de drum (20 lei) si au plecat acasă. În următoarea zi, la Shema (o cameră închiriată de o instituţie religioasă aflată în incinta Sema-Parc pentru diferite întâlniri în scopuri spirituale şi umanitare) discutam împreună cu colegul meu Iulian despre acest caz. In acest timp, un prieten a trecut pe acolo şi i-am prezentat cazul. S-a oferit să ajute cu 100 lei familia respectivă. I-am sunat imediat iar în următoarea zi au venit în Bucureşti unde le-am cumpărat alimente în valoare de 125 lei, le-am facut rost de trei saci de îmbrăcăminte de la un magazin second-hand (care săptămânal îmi oferă gratuit în jur de 15 saci de îmbrăcăminte pentru cazuri) si le-am dat 20 lei pentru transport. Mama a început să plângă pentru că până atunci nu îi ajutase nimeni. Când soţul era sănătos muncea şi aveau de toate dar când s-a îmbolnăvit s-au trezit deodată în mijlocul multor probleme.
După Paşti, tot gândindu-mă la această familie şi la nevoile lor am sunat la un prieten drag pe care îl cunoscusem cu trei săptămâni înainte. Ştiind că are o situaţie financiară mai bună, m-am gândit că ne poate ajuta cu ce va dori – alimente sau bani. L-am sunat şi i-am prezentat cazul. Nu a ezitat, ba chiar s-a oferit să ne ducă cu masina personală pe noi şi cumpărăturile făcute de dumnealui la acea familie. Cumpărăturile au fost în valoare de 400 lei iar 100 de lei i-a donat pentru nevoile familiei.

Când am ajuns împreună cu colegii mei (Emil, Gabi şi Iulian) la poarta aceste familii şi am observat casa sărăcăciasă care le-a fost oferită de primărie, păstrată însă în curăţenie, ne-am dat seama că oamenii aceştia merită tot efortul şi atenţia noastră. Tatăl a început să plângă când ne-a văzut, ne-a invitat înăuntru, am discutat cu fiecare în parte. La urmă ne-am rugat cu toţii şi i-am încredinţat lui Dumnezeu problemele care cu siguranţă că le va rezolva în modul cel mai protrivit hotărât de El. După o oră şi jumătate ne-am despărţit cu bucuria că am putut fi de folos şi ca Dumnezeu ne-a ales să aducem o binecuvântare pentru acestă familie şi o încurajare prin faptul că, aşa cum ei au spus, mai sunt oameni cărora le pasă de cei din jur.

Îndemnul pe care îl simţim este să putem să cumpărăm medicamentele tatălui şi să abordăm problemele medicale ale copiilor, rând pe rând, şi ocazional să le mai aducem alimente şi îmbrăcăminte.

La despărţire au rămas cu lacrimi în ochi şi cu rugămintea să îi mai vizităm chiar daca nu le mai ducem nimic.

La Cora, incarcand portbagajul

La Cora, incarcand portbagajul

Problema fetitei cu o parte din păr lipsă

Petre - diabet pe sistem nervos

Descărcând alimente

Alexandra

Marian, cu problema cu genunchii

Tatăl, povestind situatia familiei

Familia cară apa de 6-8 ori pe zi de la 600 metri